Narcis...

Atunci cand a murit Narcis, au venit naiadele-zeitele izvoarelor si ale padurii- si au vazut lacul transformat dintr-unul cu apa dulce, intr-un unlcior cu lacrimi sarate.
- De ce plangi? au intrebat naiadele.
- Plang pentru Narcis. a spus lacul.
- Ah, nu-i de mirare ca plangi pentru Narcis, continuara ele. La urma urmelor, desi noi am alergat mereu dupa el prin padure, tu erai singurul care puteai sa-i contempli de aproape frumusetea.
- Dar Narcis era frumos? intreba lacul.
- Cine altul poate sti mai bine decat tine? raspunsera surprinse naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el in fiecare zi.
Lacul ramase tacut o vreme. Intr-un tarziu, zise:
- Il plang pe Narcis, dar niciodata n-am stiu ca era frumos. Il plang pe Narcis pentru ca de fiecare data cand se apleca deasupra apelor mele, eu puteam sa vad reflectata, in ochii lui, propria-mi frumusete.