MELANCOLIE
“Ceea ce este echivoc si de o atractie indefinibila in melancolie, deriva din regretul stapanit pentru trecerea lucrurilor si din teama de oprire a lor.”
Imagineaza-ti, de exemplu, ca stai pe prispa casei, singur, intr-o dupa-amiaza de toamna tarzie. Te uiti pierdut la frunzele galbene si rosii ale vitei de vie care de abia se mai tin de crengi si cu o ultima suflare isi dau drumul, mor, si cad usor in adierea vantului pe cimentul rece, le urmaresti cu privirea si, dintr-o data, frunzele se inverzesc, dispar si spunt inapoi in vita de vie, le vezi umbra pe ciment. Umbra este atunci acoperita deodata de o parura pe care sta un copil care se joaca cu niste jucarii pe care inecpi sa le recunosti. Iti aduci aminte ce bine era cand te jucai vara cu o noua jucarie. Apoi, curtea se umple de copii pe care parca ii sti, tii amintesti si pe ei, acum sunt colegii tai de serviciu, unii nu mai sunt langa tine, din cauza unor accidente teribile. Tu stai in continuare pe prispa si ii privesti uimit. Nu iti vine sa crezi ca acea imagine reprezanta fericirea. Aproape ca uitasesi ce e aia. Si te mirai cum o simpla bucata de plus putea sa te faca atat de fericit. Curtea era atat de vie, incepi sa iti amintesti si ca tu chemai pe toata lumea la tine si le puneai la dispozitie averea ta, jucariile tale cele mai de pret. Apoi o vezi si pe bunica. Va aduce tuturor un castron urias cu cirese, preferatele tale. Ce dor iti este de ea. Apoi toata scena se muta pe strada. Acolo erati tot voi, tu si compania, va jucati diferite jocuri. Nu va ajungea o zi intreaga. Deodata copii incep sa dispara unul cate unul. Ai ramas numai tu, iti faci cu mana si dispari. Ca si cum ti-ai fi luat adio de la acele amintiri, de la copilarie, perioada in care fericirea ta nu tinea seama de niciun obstacol. Te ridici brusc de pe prispa, incerci sa fugi in locul in care cu cateva secunde in urma, statea vechiul si ponositul tu. Dar, déjà cand te ridicasesi nu mai erai in curtea ta, erai intr-un spital. Nu mai intelegeai nimic. Ce s-a intamplat cu copilul de mai devreme? Voiai sa-l mai privesi putin, te facea atat de fericit…. Acum vezi un tanar de vreo 23-24 care sta cu capul ascuns in spatele palmelor, pe un scaun retras in sala de asteptare. El o fi? O fi crescut? Nu crezi. Nu are cum. A trecut atat de mult timp. Pentru o clipa tanarul isi dezvaluie identitatea si te recunosti din nou. De ce esti singur si ce s-a intamplat? Te chinui sa iti aduci aminte, dar, in disperatele tale incercari simti o puternica durere in piept ca si cum te-ar fi injunghiat cineva. S-a intamplat ceva ce tu nu puteai sa iti aduci aminte si atunci continui sa privesi scena . un barbat in alb se apropie de tine si atunci te apropii si tu ca sa poti auzi ceva. Il auzi cum iti spune ca ii pare foarte rau si ca au incercat tot posibilul. Si atunci vezi cum incepi sa plangi, durerea din piept nu te lasase, iar acum se amplificase. Incerci sa opresti filmul, dar nu poti, sau iti este teama sa incerci de mai multe ori, incepeai sa regret ca ai crescut. Te simteai mult mai insiguranta, mai puternic si mai fericit cand erai copilul care se juca sub vita de vie. Te apucase nostalgia copilariei si iti era teama sa opresti filmul. Realizezi atunci ca nu putusesi sa iti aduci aminte acel lucru pentru ca refuzasesi sa o faci. Nu voiai sa pastrezi acea amintire. Voiai sa uiti. Si ai uitat. Dar acel lucru care te plimba prin trecutul tau, nu se subordonase ordinelor de a “uita”. Prelua controlul si te obliga sa-ti amintesti, totul, de la cele mai bune zile, pana la cele mai rele. Nu te scuteste de nimic. Dar te-a chinuit destul si atunci te lasa din nou pe prispa casei tale, vezi din nou prin ochii tai, nu mai esti spectator al vietii tale.
Ti-ai dat seama cine a facut acest lucru? Cine te-a chinuit atat?Spui ca te-a chinuit, dar de fapt, recunoaste ca adori chinul asta, nu e o dovada de masochism. Hai spune drept. Iti place cand vine in vizita, parca te invie, hai spune, in fata mea poti sa recunosti. Eu nu te judec. O recunosti? Iti este atat de familiara. Daca nu ai reusit, te ajut eu, eu pot sa iti suflu, fara ca nimeni sa ma taxeze, pentu ca, la urma urmei, eu tin cu tine…. “Ceea ce este echivoc si de o atractie indefinibila in melancolie, deriva din regretul stapanit pentru trecerea lucrurilor si din teama de oprire a lor.”
“Ceea ce este echivoc si de o atractie indefinibila in melancolie, deriva din regretul stapanit pentru trecerea lucrurilor si din teama de oprire a lor.”
Imagineaza-ti, de exemplu, ca stai pe prispa casei, singur, intr-o dupa-amiaza de toamna tarzie. Te uiti pierdut la frunzele galbene si rosii ale vitei de vie care de abia se mai tin de crengi si cu o ultima suflare isi dau drumul, mor, si cad usor in adierea vantului pe cimentul rece, le urmaresti cu privirea si, dintr-o data, frunzele se inverzesc, dispar si spunt inapoi in vita de vie, le vezi umbra pe ciment. Umbra este atunci acoperita deodata de o parura pe care sta un copil care se joaca cu niste jucarii pe care inecpi sa le recunosti. Iti aduci aminte ce bine era cand te jucai vara cu o noua jucarie. Apoi, curtea se umple de copii pe care parca ii sti, tii amintesti si pe ei, acum sunt colegii tai de serviciu, unii nu mai sunt langa tine, din cauza unor accidente teribile. Tu stai in continuare pe prispa si ii privesti uimit. Nu iti vine sa crezi ca acea imagine reprezanta fericirea. Aproape ca uitasesi ce e aia. Si te mirai cum o simpla bucata de plus putea sa te faca atat de fericit. Curtea era atat de vie, incepi sa iti amintesti si ca tu chemai pe toata lumea la tine si le puneai la dispozitie averea ta, jucariile tale cele mai de pret. Apoi o vezi si pe bunica. Va aduce tuturor un castron urias cu cirese, preferatele tale. Ce dor iti este de ea. Apoi toata scena se muta pe strada. Acolo erati tot voi, tu si compania, va jucati diferite jocuri. Nu va ajungea o zi intreaga. Deodata copii incep sa dispara unul cate unul. Ai ramas numai tu, iti faci cu mana si dispari. Ca si cum ti-ai fi luat adio de la acele amintiri, de la copilarie, perioada in care fericirea ta nu tinea seama de niciun obstacol. Te ridici brusc de pe prispa, incerci sa fugi in locul in care cu cateva secunde in urma, statea vechiul si ponositul tu. Dar, déjà cand te ridicasesi nu mai erai in curtea ta, erai intr-un spital. Nu mai intelegeai nimic. Ce s-a intamplat cu copilul de mai devreme? Voiai sa-l mai privesi putin, te facea atat de fericit…. Acum vezi un tanar de vreo 23-24 care sta cu capul ascuns in spatele palmelor, pe un scaun retras in sala de asteptare. El o fi? O fi crescut? Nu crezi. Nu are cum. A trecut atat de mult timp. Pentru o clipa tanarul isi dezvaluie identitatea si te recunosti din nou. De ce esti singur si ce s-a intamplat? Te chinui sa iti aduci aminte, dar, in disperatele tale incercari simti o puternica durere in piept ca si cum te-ar fi injunghiat cineva. S-a intamplat ceva ce tu nu puteai sa iti aduci aminte si atunci continui sa privesi scena . un barbat in alb se apropie de tine si atunci te apropii si tu ca sa poti auzi ceva. Il auzi cum iti spune ca ii pare foarte rau si ca au incercat tot posibilul. Si atunci vezi cum incepi sa plangi, durerea din piept nu te lasase, iar acum se amplificase. Incerci sa opresti filmul, dar nu poti, sau iti este teama sa incerci de mai multe ori, incepeai sa regret ca ai crescut. Te simteai mult mai insiguranta, mai puternic si mai fericit cand erai copilul care se juca sub vita de vie. Te apucase nostalgia copilariei si iti era teama sa opresti filmul. Realizezi atunci ca nu putusesi sa iti aduci aminte acel lucru pentru ca refuzasesi sa o faci. Nu voiai sa pastrezi acea amintire. Voiai sa uiti. Si ai uitat. Dar acel lucru care te plimba prin trecutul tau, nu se subordonase ordinelor de a “uita”. Prelua controlul si te obliga sa-ti amintesti, totul, de la cele mai bune zile, pana la cele mai rele. Nu te scuteste de nimic. Dar te-a chinuit destul si atunci te lasa din nou pe prispa casei tale, vezi din nou prin ochii tai, nu mai esti spectator al vietii tale.
Ti-ai dat seama cine a facut acest lucru? Cine te-a chinuit atat?Spui ca te-a chinuit, dar de fapt, recunoaste ca adori chinul asta, nu e o dovada de masochism. Hai spune drept. Iti place cand vine in vizita, parca te invie, hai spune, in fata mea poti sa recunosti. Eu nu te judec. O recunosti? Iti este atat de familiara. Daca nu ai reusit, te ajut eu, eu pot sa iti suflu, fara ca nimeni sa ma taxeze, pentu ca, la urma urmei, eu tin cu tine…. “Ceea ce este echivoc si de o atractie indefinibila in melancolie, deriva din regretul stapanit pentru trecerea lucrurilor si din teama de oprire a lor.”
